un roman autobiografic despre burnout, pierderi și regăsire - prima parte din trilogia „înapoi acasă”.
după șaișpe ani pe drumuri, m-am întors acasă. o vreme n-am știut ce să mai fac. oricum, n-aveam putere să fac mai nimic. încetișor, toate ideile care mă animau — mă țineau, de fapt, în starea aia de tre’ să fac ceva tot timpu’, altfel o iau razna — au început să se topească, să se scurgă-n pământu' nou, moale, incert, pe care-mi număram, cu religiozitate, pașii zilnici.
nu știu când au trecut câteva luni. patru? șase? cert e că nicio idee nu mă mai consola. un singur gând, amărât și tot mai enervant, se mai zgâia zilnic la mine — și nu mai puteam să m-ascund, nu mai aveam unde, după ce secase izvoru’ de scuze. când scrii? dacă nu acum, atunci când? câți ani mai vrei să treacă? cât o să te mai plângi că „nu pot să scriu din cauza x-y-z”?
a trebuit să mor ca să-l ascult, în sfârșit. și să revin, cu adevărat, înapoi acasă.
„în spațiu nu se aude nimic” e povestea plecării mele din bucurești. o carte despre burnout, despărțiri, vinovăție, reconectare; despre un deceniu și ceva de jurnalism și multe relații usturătoare — de dragoste, prietenie, muncă. dar și despre cum am învățat să-mi ascult corpu’, să tac, să nu mă mai mint.
prima parte dintr-o trilogie autobiografică despre prăbușire, reconstrucție și întoarcerea acasă.
citește în premieră: CITESC